Forests and sands and bullshit

Nu am mai scris de multa vreme. Pentru ca nu am mai avut timp necesar, pentru ca nu am avut chef, pentru ca imi uitasem parola, pentru ca mi-am irosit timpul cu lucruri marunte, pentru ca am avut toate motivele din lume. Si astazi am decis sa pun capat acestui lung sir de “pentru ca” apasand pe taste in ideea ca, la final, voi, cei care cititi- desi nu stiu cine citeste blogul asta- veti intelege ceva.

M-am trezit de dimineata pe intuneric, nu mi-am dat seama ca ploua si m-am dus fara umbrela la facultate. Am baut o cafea complet lipsita de gust si m-a enervat traficul bucurestean, care are un anumit tipar la ore de varf si, mai ales, atunci cand ploua. Si, cu toate astea, nu am intrat in starea bacoviana pana acum cateva ore, cand mi-am dat seama ca sunt obosita si ca nu vreau sa dorm. Asa ca m-am gandit sa va plictisesc pe voi si sa va zic ca life is a bitch. Si toti oamenii din ea. Fara exceptie. Sau poate doar cateva mici, atat de mici incat nici nu merita enumerate.

In starea mea de a face “nu stiu ce anume”, cu un ceai cald langa mine si cu dorinta de a nu adormi pana mai tarziu, cu motanul dormind pe canapea- facandu-mi in ciuda- si asteptand gazda sa imi platesc chiria, m-am gandit eu sa vorbesc depre oameni; in general sau in particular si despre alte chestii care nu au nicio relevanta.

E clar ca ne ascundem dupa norisori si sentimente pasnice unii fata de alti, ne prefacem ca viata noastra e minunata indiferent de schimbarile care intervin pe parcursul ei, suntem niste ipocriti si niste egoisti cum rar mai gasesti. Si ne place starea asta, ne defineste.

Da. Oamenii; eu, tu , ala de langa tine, prietenii tai, toti, suntem niste tristi si niste falsi. Ne pitim sub masti sociale sau sub diferite identitati, mai mult sau mai putin create de propria noastra vointa pentru ca ceilalti sa ne perceapa asa cum ne-am dori noi. Dar cu fiecare nasture pe care il desfacem de la camasa, cand ajungem acasa,cade si falsa identitate de pe umerii nostri. Si am scapat de povara pana in ziua urmatoare. Dar pana la ziua urmatoare mai e putin si nici macar nu apuci sa te obisnuiesti cu tine, pentru ca deja trebuie sa fii altcineva. Si tragi aer in piept cand iesi pe usa si iti spui ca mai trebuie sa mai rezisti si azi, pentru ca daca altii pot sa se ascunda de ei si de tine, poti si tu sa faci acest lucru. Aparent, exista sanse sa iti iasa.

Am o problema cu toti, dar una personala cu tine. Da, cu tine in mod special! Dar te las undeva la coada. De fapt, in afara faptului de a-mi motiva decizia de a nu te pomeni, nu o sa scriu nimic despre tine. E suficient ca esti trecut pe lista care trebuie. Nu mai trebuie sa apari si pe blog.Nu iti neg existenta, ci doar incerc sa ma conving de la o zi la alta ca experientele mele cu tine au avut exact efectul dorit. Deci, desi mi-am schimbat scopul pe parcurs, mi l-am indeplinit. Si punct.

Plecata de doua luni de acasa, mi-am dat seama ca imi e dor de ai mei. Ca imi e dor de mirosul de acasa, de mancarea mamei, de lectiile de viata pe care mi le povesteste tatal meu, de liniste. Mai presus de toate, imi e dor de sora mea. Si, pentru prima data in multi ani, abia astept sa vina Craciunul.

Apropo de Craciun, mi-am adus aminte de cadouri. Ieri, mai mult ca niciodata, mi-a venit rau de la atatea cadouri care se plimbau mandre in bratele oamenilor pe strazi sau la metrou. Care e toata treaba asta cu Mos Nicolae? Am trecut de vasta la care credeam in asa ceva… si totusi Mos Nicolae a ramas o cutuma sociala care de la an la an devine din ce in ce mai plictisitoare. Exclud copilasii din toata treaba asta. Stiu cum e sentimentul de a te trezi cu cadouri si de a te bucura ca nu ai primit o nuielusa ci multe dulciuri. Eu vorbesc aici de oamenii maturi, care continua traditia asta, pe semne ca inca nu s-au maturizat si inca traiesc in anii copilariei lor. De ce ai avea nevoie de o zi speciala pentru a oferi cadouri? Si daca ai avea nevoie de una…atunci de ce sa nu fie doar una si sa fie mai multe? Toata treaba asta cu “trebuie sa vina mosu’ in seara asta ca mi-am facut ghetutele” mi se pare o obligatie si un mic tipat care cerseste atentie. Lasa-l pe “mosul” de langa tine sa vina cand vrea el cu cadouri, nu profita de fiecare sarbatoare ca sa dea fuga la cumparaturi si sa iti cumpere ceva ca sa nu o faci tu pe printesa bosumflata a doua zi.

Nu mai pot cu oamenii care vor sa creeze falsa aparenta ca sunt niste semizei si vor sa demonstreze ca le stiu ei pe toate. I call bullshit on this one. Uitati-va in oglinda si o sa observati ca nu sunteti nici  niste centauri, nici haremul nu e pe langa voi si nici enciclopedie nu scrie pe fata voastra. Si probabil ca din asta o sa intelegeti fix none, voi astia cu mintile crete. Dar efortul meu de a ma face inteleasa de catre voi se termina undeva… pe aici.

Nu stiu cand o sa mai scriu; daca o sa mai scriu curand sau iar o sa uit cateva luni de existenta blogului, dar am terminat si ceaiul si mi-am terminat si pledoaria. Probabil ca tot ce am scris aici a fost atat de lipsit de o tema anume incat v-am dezamagit cu randurile de mai sus, asteptand, probabil, sa va scriu despre o poveste siropoasa de dragoste, despre ce am primit eu de la mosu’ sau prin ce traume de nedescris a mai trecut sufletul meu mic si negru. Imi pare rau ca v-am inselat asteptarile. Sau nu.